Ce-am învățat despre mine după 2 ani vegetarieni

În rândurile de mai jos nu-ți voi povesti despre ce mănânc sau la ce alimente am mai renunțat în ultimul an, ci îți voi spune povestea mea pe planeta vegetarienilor, în ultimii doi ani.

Pe 17 iulie 2017 am împlinit 2 ani vegetarieni. Și m-am tot gândit dacă să scriu sau nu acest articol. Dar după ce am citit articolul pe care l-am scris anul trecut, atunci când împlineam 1 an în stil veggie, m-am gândit să fac un pas în față și să povestesc despre experiența mea în lumea vegetarienilor.

În dimineața de 17 iulie 2015 m-am trezit și am simțit, parcă ceva din interior mi-a transmis „eu de azi nu mai mănânc carne”. De atunci am început să citesc, să mă informez, să cer sfaturile specialiștilor și pe măsură ce treceau zilele, îmi dădeam seama că nu aș putea să mai mănânc carne, cel puțin nu în perioada următoare. Sincer îți spun, nu credeam că „perioada următoare” se va materializa în ani și nu credeam că voi rezista în fața tuturor felurilor de mâncare pe care înainte le adoram, pentru că de mică am fost o super pofticioasă și abia așteptam să mănânc sarmale, drob de Paște, tobă sau musaca de cartofi cu carne tocată.

Și totuși, n-am stat să mă gândesc la ce va urma, pur și simplu mi-am urmat instinctul. Dacă nu am simțit să mai mănânc carne, nu am mai mâncat. Dacă nu am simțit să mai mănânc cașcaval (care înainte nu lipsea nici o zi din farfuria mea), nu am mai mâncat. Și uite așa, până azi, am ajuns ușor-ușor să renunț la majoritatea alimentelor care îmi făceau rău (atât pe interior, cât și pe exterior). Dar cum am zis la început, nu voi intra în detalii la acest capitol, îți voi spune doar cu ce am înlocuit toate aceste alimente nesănătoase din dieta mea. Cu cea mai ușoară, ieftină și rapidă metodă: cu fructe și legume (proaspete).

Ce am învățat despre mine

Așadar, după acești doi ani, am învățat despre mine că uneori nu realizez un anumit lucru exact atunci când mi-l propun, ci doar atunci când simt în interiorul meu să o fac. Când vine natural, firesc, când nu-mi mai trebuie și cumva, se elimină singur. Și pot spune că treaba cu carnea chiar așa a fost, o nevoie extrem de firească, pentru că din ziua aia am simțit și simt în fiecare zi că nimeni și nimic nu mă poate convinge să mănânc carne.

Dar bătălia supremă a fost și este în continuare cea cu dulciurile. Dacă la carne am renunțat, la ouă și lactate aproape am renunțat (tot pentru că am simțit să consum din ce în ce mai rar lapte, brânză și cașcaval), cu zahărul pot spune că duc o bătălie permanentă.

Și oricâte liste mi-aș face și oricâte obiective săptămânale mi-aș seta, nu am reușit să renunț complet la zahăr decât pe perioade scurte de timp. Și știi de ce? Pentru că sunt zile, poate chiar săptămâni, când simt că nu-mi trebuie, că nu am poftă de nimic dulce, ba chiar că aș prefera oricând un gust acru sau amar în locul celui dulce. Și în zilele acelea mă simt cea mai fericită!

Dar sunt și perioade în care aș mânca câte puțin dulce în fiecare zi. Pentru că nu mănânc mult, dar mănânc puțin și des. Și atunci îmi dau seama că oricât de mult îmi propun să mă abțin, organismul cere, iar eu trebuie să-l ascult, chiar dacă mai fac câteva artificii, cum ar fi să mănânc ciocolată neagră în loc de ciocolată normală sau să încerc să-mi iau dulcele până-n prânz.

La final, îți mărturisesc că acești 2 ani vegetarieni sunt una dintre cele mai mari realizări pentru mine. Totodată, contradicția dintre eliminarea completă a cărnii într-o zi și lupta cu renunțarea la zahăr în ani reprezintă bătălia pe care o duc în fiecare zi cu mine. Și zilnic îmi demonstrez că doar atunci când îmi ascult instinctul și sunt organizată și disciplinată, pot să reușesc orice îmi propun.