Uite un fragment din cartea Sentimente a Loredanei, povestit chiar de tatăl ei

Când mă gândesc la Loredana, totul se reduce la Sentimente, pur și simplu, ea inspiră numai lucruri frumoase și pozitive. De când am aflat că va lansa o carte autobiografică am fost foarte emoționată și nerăbdătoare să o citesc.

Lori a lansat cartea Sentimente, pe 26 noiembrie, în cadrul concertului de la Sala Palatului.

Din păcate, eu n-am putut ajunge la spectacol fiindcă eram în #BizSmsCamp, dar am urmărit cu sufletul la gură live-ul din timpul concertului, pe care l-a făcut Lori făcut pe pagina ei de Facebook.

Abia aștept să citesc cartea autobiografică a Loredanei, Sentimente, pe care o poți comanda și tu de aici. Până ajunge cartea atât la mine, cât și la tine, vreau să îți arăt un fragment emoționant povestit de tatăl Loredanei, Vasile Groza, despre culisele participării lui Lori la concursul „Steaua fără nume”.

Concursul era echivalentul show-ului „Vocea României” de astăzi, iar pe atunci Loredana avea doar 16 ani și fiindcă participarea se făcea doar pentru cei care aveau peste 18 ani, ea nu și-a spus nici o clipă vârsta. Rezultatul? Lori a fost atunci cea mai tânără câștigătoare de la concursul „Steaua fără nume”. ❤

Vreau să îi mulțumesc din tot sufletul Cristinei Bazavan pentru fragmentul emoționant de mai jos, pe care te invit cu tot dragul să îl citești.

Eu am avut ocazia să îl ascult pe tatăl Loredanei povestind despre cariera fiicei lui la workshop-ul susținut de Loredana la #ScoalaFlanco și îți pot spune că domnul Vasile Groza vorbește cu o imensă dragoste și admirație pentru Lori.

A fost dificil să ajungem la București pentru finala de la Steaua fără nume. Trebuia să luăm un tren care pleca la 3 noaptea din Onești, ajungea la 7 în București, pentru ca Lori să fie, la ora 8, la repetiții pentru concurs. În noaptea aia era iad afară, ploua, nori foarte grei, vânt puternic și frig. Era groaznic. Ne‑am trezit la 2, ne‑am făcut pachetul, că bagajele erau deja gata, însă, luându‑ne cu pregătirile, s‑a făcut ora 3 fără 5, iar trenul era la 3 și 10. Nevastă‑mea nu mai voia să ne lase: „Unde să te duci cu copilul prin ploaia asta, 20 de minute pe jos? Oricum ați întârziat — gata, nu mai e timp. Vă duceți mâine.“ Dar nu exista un „mâine“, pentru că ea trebuia să fie la repetiții la 8 dimineață.

Am luat‑o pe Lori, am ieșit în fața blocului… acolo era potopul. Întuneric, ploaie, ilumina‑ tul public era zero pe atunci, fiindcă se făcea economie la curent. Ca de niciunde, am auzit un murmur de motor și am văzut două luminițe prin aburii ploii. Clar: două faruri.

Am ieșit în fața mașinii și, pur și simplu, m‑am pus, cu brațele larg deschise, în fața ei, sperând că șoferul mă vede și n‑o să dea peste mine. A oprit, nu am discutat nimic, am aruncat‑o pe Lori în mașină, am intrat și eu, și abia apoi i‑am zis: „Dați‑i drumul la gară!“ Omul întreba: „Dar ce s‑a întâmplat?“, iar eu: „Lăsați că vă explic, dați‑i drumul la gară, dar iute!“ Nu‑l cunoșteam. Ne‑a spus apoi că era dintr‑o echipă tehnică pentru deranjamente și că mergea la o centrală, să repare ceva. Norocul nostru! Am ajuns în gară când impiegatul voia să dea drumul la tren. Am trimis‑o pe Lori să se suie în vagon, l‑am rugat pe om să aștepte, să iau și eu bilet.

M‑am gândit că, dacă pleacă trenul, măcar se duce ea și ajunge unde avea treabă. Drumul a fost în totalitate pe muchie de cuțit, dar la ora 8 eram la Sala Radio, la repetiții.

Cum spuneam, poți comanda cartea Loredanei, Sentimente, de aici. Eu sunt super nerăbdătoare să o citesc!
Sentimente

Sentimente – Loredana